Pictura şi sculptura în arta carolingiană
Dacă în epoca merovingiană omul şi elementele naturii, plantele şi animalele, fuseseră stilizate până la deformare şi serviseră ca simple podoabe sau elemente decorative, epoca carolingiană se caracterizează în primul rând prin reapariţia acestor elemente naturaliste, a figurii umane (portret) şi întoarcerea la tehnica reliefului. Artistul carolingian se apropie mai mult de lumea antică, îşi diversifică temele de inspiraţie, aplecându-se în special asupra artei elenistice.
Pictura şi mozaicul se impun de la sine. Temele vor fi luate din istoria veche, din istoria timpului sau din cea legendară, Vechiul şi Noul Testament, alegorii etc. Din păcate însă nu s-a conservat decât foarte puţin. Ele au ocupat locul doi, după arhitectură şi arta minoră a miniaturii, fiind utilizate pentru a decora imensele spaţii goale care existau pe pereţii bisericilor.
Mozaicul era efectuat din cuburi tăiate în diferite marmuri, altele de sticlă colorată sau smălţuită. Sub smalţul lor se întindeau uneori chiar foi de aur.
În lucrarea metalelor preţioase, tehnica “cloisonne” este aproape părăsită în Apus, persistând însă în Europa centrală şi de răsărit. Bijuteriile sunt lucrate acum în tehnica “repousse”, obţinut prin martelarea (baterea cu ciocanul) a unei plăci de metal deasupra unui tipar, în general din lemn. Acest “repousse” e asociat cu ornamentarea cu pietre preţioase sub formă de caboşoane (ex. “Codex Aureus”, Munchen, executat la Reims în sec. IX; statuia relicvară “Sfânta Credinţă” din Franţa)
În epoca carolingiană renaşte tehnica bronzului (aliaj de aramă, cositor şi zinc). Aici se întâlnesc mai mult decât la celelalte obiecte în relief influenţa directă a artei clasice.
Sculptura în piatră este practic reinventată. Din această cauză, primele tentative sunt grosolane şi de un aspect rebarbativ, întrucât meşterii nu aveau nici instrumentele, nici ştiinţa, nici îndemânarea de a lucra piatra. O altă tehnică pentru a reda relieful o reprezintă ornamentele în stuc.
Sculptura în fildeş fusese mult preţuită în epoca elenistică. Această artă se transmite Bizanţului şi de acolo trece în Italia. Epoca carolingiană o adoptă, realizând obiecte de o mare fineţe şi complexitate.
Astfel, prin lucrarea metalului sub formă de plăci în relief, prin relicvarii, prin topirea bronzului şi obţinerea unor obiecte şi a unor statui de mici dimensiuni, prin sculptura pietrei şi ornamentul în stuc, arta carolingiană reuşeşte din ce în ce mai mult să evoce ce-a de-a treia dimensiune, pregătind drumul artei romanice.
Bibliografie:
George Oprescu, “Manual de istoria artei”
Arthur F. Jones, “Introducere în artă”
